După adoptarea de către Parlament a modificărilor Legii nr. 77/2019 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite („Legea nr. 77/2016”), Președintele României a promulgat astăzi, 13.05.2020, Legea care cuprinde aceste modificări.
Fără a începe prezentul articol cu o concluzie, se poate afirma că nici băncile și nici debitorii lor nu vor beneficia de modificările Legii nr. 77/2016, întrucât din perspectivă legală, acestea nu vor putea coexista mult timp cu deciziile Curții Constituționale a României („CCR”), deja pronunțate în materia dării in plată.
Este cunoscut atât practicienilor dreptului, cât și părților din raporturi specifice instituției juridice a dării în plată că CCR a pronunțat numeroase decizii în legătură cu Legea nr. 77/2016, de la momentul adoptării sale și până în prezent, decizii care sunt obligatorii și pentru Parlament.
Una dintre deciziile care a născut numeroase reacții din partea celor interesați – atât debitori, cât și bănci – a fost Decizia CCR nr. 731/2019, prin care s-au statuat, pe scurt, următoarele: i)impreviziunea poate afecta contractele de credit în valută, din perspectiva debitorilor, dacă executarea obligațiilor ce incumbă acestora devine excesiv de oneroasă; ii) este obligația legiuitorului să reglementeze criteriile legale pentru determinarea incidenței impreviziunii în contractele de credit.
O chestiune esențială asupra căreia legiuitorul constituțional s-a pronunțat este aceea că astfel de criterii nu pot fi deficitare și că instanțele de judecată trebuie, în continuare, să poată verifica aplicarea instituției dării în plată în contractele de credit, în funcție de fiecare debitor, în parte. În acest context, o concluzie care se poate desprinde este aceea că, de exemplu, o creștere a cursului valutar în contractele de credit aflate în derulare nu reprezintă un caz de impreviziune, ci trebuie raportată la specificitățile fiecărui caz în parte.
Din lecturarea normelor modificatoare se poate constata că există o discrepanță între propunerile de modificare privind Legea nr. 77/2016 și varianta adoptată de Parlament și promulgată de Președintele României astăzi, 13.05.2020 și că aceste modificări sunt neclare, în mare măsură lipsite de predictibilitate sau cuprind soluții care au fost excluse de către legiuitor anterior.
Din conținutul modificărilor Legii nr. 77/2016, rezultă că acestea se plasează între deciziile CCR și „o nouă neconstituționalitate”. Altfel spus, modificările operate în Legea nr. 77/2016 sunt susceptibile de un control de constituționalitate, care poate conduce la admiterea unor excepții de neconstituționalitate având ca obiect aceste modificări.
În mod surprinzător, dacă se realizează o analiză atentă a considerentelor cuprinse în Decizia CCR nr. 731/2019, se ajunge la concluzia că unele dintre modificările Legii nr. 77/2016, adoptate și promulgate, nu sunt concordante cu cele statuate de legiuitorul constituțional.
Astfel, cu titlu exemplificativ, enumerăm câteva aspecte controversate:
- includerea creditelor acordate prin Programul „Prima casă” în sfera de aplicare a Legii nr. 77/2016 a mai fost propusă în cuprinsul Legii nr. 77/2016, la momentul adoptării sale, dar dispozițiile specifice au fost excluse după reexaminarea cerută de Președintele României în anul 2016;
- instituirea a două cazuri de impreviziune, prin lege, aspect ce nu este în acord cu deciziile CCR;
- instituirea unor prezumții absolute privind cazurile de impreviziunea nu concordă cu normele din Codul de procedură civilă și nici cu deciziile CCR vizând materia prezumțiilor.
Așadar, un prim aspect controversat este cel referitor la categoria creditelor acordate prin Programul „Prima casă”. Considerăm că aceste credite reprezintă și trebuie să continue să reprezinte o excepție de la aplicarea Legii nr. 77/2016. De altfel, este esențial de observat că, până la adoptarea modificării Legii nr. 77/2016, ce tocmai a fost promulgată, textul legal le excludea din sfera sa de aplicare.
Este important de sesizat și că această excludere a fost introdusă în textul Legii nr. 77/2016, ulterior reexaminării solicitate de Președintele României în anul 2016, când legea a fost adoptată, în forma cunoscută.
În mod aplicat la referirea expresă de mai sus, considerăm că un scurt excurs cronologic cu privire la evoluția normelor cuprinse în Legea nr. 77/2016 ar fi util.
Astfel, în anul 2016, Parlamentul a adoptat o formă a Legii nr. 77/2016 (similară cu cea actuală), care nu excepta Programul ”Prima Casă” de la aplicarea instituției dării în plată. Textul astfel adoptat de către Parlament, a fost trimis spre promulgare Președintelui României. După observarea normelor edictate de legiuitor, a fost formulată de către Președinte o cerere de reexaminare a normelor legale adoptate. În urma cererii de reexaminare, în cuprinsul Legii nr. 77/2016 a fost introdusă excluderea referitoare la Programul ”Prima Casă”. Procedând astfel, legiuitorul a luat în considerare și Punctul de vedere al Guvernului României, în care au fost prezentate toate consecințele vădit negative ale includerii acestei categorii de credite în materia dării în plată[1].
Se poate concluziona că ceea ce s-a dorit prin adoptarea noilor modificări ale Legii nr. 77/2016 a fost tocmai readucerea reglementării la forma inițială, deși aceasta a fost supusă reexaminării, în anul 2016? Întrebarea poate fi considerată retorică.
Pesemne că urmează a fi identificată o oportunitate a acestei reglementări. Dacă, însă, această oportunitate nu va fi identificată, modificările abia adoptate se vor afla în situația de a nu profita nimănui.
Un al doilea aspect controversat vizează cazurile de impreviziune ce sunt reglementate legal, fără ca printr-o atare edictare să se poată concluziona că ar fi fost respectate prevederile cuprinse în deciziile CCR, pronunțate cu referire la instituția dării în plată.
Unele dintre aspectele care vor naște multiple controverse, după intrarea în vigoare a noilor modificări ale Legii nr. 77/2016, vor fi următoarele: procentele propuse, de 52,6% (din cuprinsul art. 1 alin. 1 ind. 1 lit. a din Legea de modificare) și 50% (din cuprinsul art. 1 alin. 1 ind. 1 lit. b din Legea de modificare) pot fi apreciate ca arbitrare și lipsite de justificare economică; nu există un studiu de impact al Legii de modificare; se reglementează cazuri de impreviziune prin lege, indiferent de situația de fapt concretă a debitorului, indiferent de asumările, informările acestuia și alte elemente factuale; una dintre părțile contractante (creditorul) urmează a fi „condamnată” la impreviziune; creditorul este obligat să accepte intervenirea impreviziunii în contract fără să aibă posibilitatea să se apere, întrucât se instituie prezumții absolute de impreviziune, ceea ce înseamnă că una dintre părțile din contract nu va putea face proba contrară celor afirmate împotriva sa.
În limbaj comun, simpla creștere a cursului valutar de schimb nu trebuie confundată cu un caz de impreviziune, cu atât mai mult cu cât cerințele de informare și de transparență în raport de debitori s-au rafinat, iar datele privind evoluția monedelor străine pe parcursul anilor, anterior contractării unui credit, sunt informații publice.
Orice persoană minimum diligentă, care dorește contractarea unui împrumut, are obligația de a se informa, iar în măsura în care nu înțelege sau nu cunoaște evoluțiile anterioare ale cursului de schimb al monedei (străine) în care ar dori să primească împrumutul, este în drept să solicite informații suplimentare de la instituția bancară cu care dorește să încheie contractul de creditare.
Modificările Legii nr. 77/2016, în forma adoptată și promulgată pare că vor anihila opțiunea părții interesate de a se adresa instanțelor de judecată, aspect care poate fi interpretat ca o încălcare a dreptului de acces la justiție, pentru una dintre părțile contractului de credit.
În loc de concluzii, considerăm că inițiativelor de a legifera cu privire la anumite cazuri de impreviziune și criterii aplicabile în materia dării în plată li se contrapune maniera deficitară și neclară a redactării normelor ce reprezintă modificări aduse Legii nr. 77/2016, ceea ce poate compromite o finalitate pozitivă, care este așteptată de la orice modificare legislativă.